Презентация на тему Macroeconomie. (Curs 3)

economia în cadrul căreia alocarea resurselor se face, în

cea mai mare măsură, prin intermediul pieței. Instrumentul de reglare este prețul. Economiile cele mai prospere sunt economii bazate pe funcționarea liberă a pieței. Piața poate asigura, creșterea economică și prosperitatea populației.

Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței.

Principiul mâinii invizibile = principiul libertății de acțiune, al unei continue adaptări a agenților economici la schimbările determinate de acțiunile celorlalți agenți economici
Tipologia economiei de piaţă - modele ale economiei de piaţă: neoclasic și Kenesiyan / neoamerican și renan

în societate
Tipuri de întreprindere
Ce este un holding, ce este

un cartel
Caracteristicile întreprinzătorului, diferența dintre întreprinzător și investitor (un întreprinzător care dorește să își diversifice riscurile investiționale)
Factorii de producție: munca, natura, capitalul. Productivitatea actorilor de producție
Costuri: costul total, costul mediu, costul marginal
Costuri fixe și costuri variabile

rentabilitate
R=P/CT x100
Cele mai importante variabile (sau grupe de variabile)

care influenţează mărimea rentabilităţii sunt:
Sporirea volumului producţiei. Influenţa acestei variabile se explică prin aceea că orice creştere a producţiei sporeşte încasările (evident dacă este asigurată piaţa de desfacere), în timp ce cheltuielile fixe rămân invariabile.
Desfacerea produselor pe pieţele care asigură un preţ cât mai convenabil, ceea ce poate duce la spor de încasări la acelaşi volum de producţie şi desfacere.
Reducerea costului total de producţie, ceea ce influenţează sporirea masei profitului şi totodată creşterea ratei rentabilităţii

pentru cumpărarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor curente de viață;
Consumul

public, G = cheltuielile statului pentru asigurarea bunei funcționări a administrației publice;
Investițiile brute, I = cheltuielile firmelor pentru achiziționarea / construirea bunurilor de capital fix și creșterea stocurilor;
Economisirile private, Sprv = partea din venitul gospodăriilor populației nefolosită pentru consumul privat;
Taxele, T = sume plătite de către gospodăriile populației și firme, în beneficiul statului, conform legislației în vigoare;
Exportul net, Exp – Imp = diferența dintre Exporturi și Importuri;
VNS - venitul net din străinătate

vieţii”: Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC).
Alți indicatori

de măsură a nivelului prețurilor (deflatorul PIB)
Cererea și oferta agregată
Veniturile şi cheltuielile de consum, economii şi investiţii
Piața muncii și șomajul
Moneda, politica monetară
Fluctuațiile ciclice, creșterea economică

ca ansamblu, adică explicarea perioadelor de avânt şi de

regres, a modificărilor în cadrul structurii de producţie, a fenomenelor monetare (inflaţiei) şi de ocupare a factorului muncă (şomajul), a problemelor balanţei de plăţi şi ratelor de schimb.
Macroeconomia = studiul activității economice de ansamblu
Indiferent de natura lor pieţele comunică între ele formând o reţea complexă de interdependenţe, legate de producerea si schimbul de bunuri si servicii, de repartizarea veniturilor, de folosirea unor instrumente financiare, valutare etc. Pornind de la cunoaşterea acestor legături, tot ceea ce afectează funcţionarea uneia dintre ele provoacă perturbaţii pe celelalte pieţe din reţea. O serie de efecte se situează dincolo de o piaţă sau alta, afectând funcţionarea de ansamblu a unei economii sau chiar a economiei mondiale.
Macroeconomia analizează politica monetară, prin care se determină cantitatea de bani din economie precum şi structura sistemului bancar şi politica fiscală, respectiv politica cheltuielilor publice, politica taxelor şi impozitelor şi politica deficitului bugetar.

economică pe termen lung dintr-o ţară? De ce economiile

unor ţări înregistrează o creştere rapidă, asigurând cetăţenilor lor îmbunătăţirea într-untimp scurt a nivelului de trai, în timp ce economiile altor ţări stagnează sau înregistrează chiar scăderi, cetăţenii acestora confruntându-se cu multe dificultăţi materiale?
Care sunt cauzele care fac ca activitatea economică dintr-o ţară să fie fluctuantă? De ce economia înregistrează pe termen scurt fluctuaţii accentuate, oscilând între perioade de prosperitate şi perioade de dificultăţi economice?
Care sunt cauzele şomajului? De ce în anumite perioade şomajul creşte foarte mult? De ce chiar în perioade de relativă prosperitate o fracţie importantă a forţei de muncă rămâne neocupată?
Care sunt cauzele care determină creşterea preţurilor? De ce în unele ţări preţurile suntrelativ stabile perioade îndelungate de timp, pe când în altele, preţurile înregistrează creşteri accentuate şi persistente?
În ce măsură sistemul economic mondial influenţează economiile naţionale? Cum afectează legăturile între naţiuni, precum comerţul internaţional şi creditul internaţional, performanţele economiilor individuale şi economia mondială, privită ca un întreg.
Cum se pot utiliza politicile guvernamentale pentru a îmbunătăţi performanţele economice ale unei ţări? În ce fel pot să afecteze politicile economice, cum ar fi politica taxelor şi impozitelor şi politica cheltuielilor publice, comportamentul de ansamblu al economiei? Cum trebuie să fie conduse politicile economice pentru a păstra stabilitatea economică şi prosperitatea într-o ţară cât mai mult timp posibil?

toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă

bunuri comerciale şi obţin pe această bază venituri.
Instituţii de credit. Cea mai mare parte a agenţilor economici efectuează operaţiuni financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice din acest sector au ca funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare. Cine sunt? Banca centrală şi băncile comerciale precum şi alte organisme financiare specializate. Obțin venituri din dobânzi şi comisioane.
Instituţii de asigurări.
Administraţii publice. Cuprind unităţi care prestează servicii nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există administraţia publică centrală (guvernul şi alte organisme ale administraţiei centrale) și administraţii publice locale. Resursele lor provin din vărsăminte obligatorii.
Administraţii private. Organisme fără scop lucrativ care furnizează unor grupuri speciale de gospodarii servicii marfare şi nemarfare. Partidele politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor - contribuţiile voluntare ale gospodariilor.
Gospodării (menaje).
Restul lumii (exteriorul).

la nivelul unei economii naţionale în decursul unei perioade

de timp, de regulă un an
globali, finali (brut net),
interni sau naţionali
nominali sau reali

într-o perioadă de timp, de regulă un an, în

cadrul unei economii naţionale.
se calculează pe baza însumării veniturilor obţinute din vânzarea producţiei de către toţi agenţii economici şi a veniturilor factorilor de producţie.
Σ(pi*qi)

produse într-o economie naţională. De exemplu, venitul unui cetăţean

român care lucrează în Israel este parte a PNB al economiei româneşti; în acelaşi timp, el nu este parte a PIB al României, deoarece nu a fost obţinut în economia românească, ci este parte a PIB al Israelului.
Când PNB este mai mare decât PIB, aceasta înseamnă că rezidenţii unei anumite ţări câştigă mai mult în afara graniţelor decât câştigă străinii în ţara respectivă, şi invers atunci când PNB este depăşit de mărimea PIB.
PIB = PGB – Ci

valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale realizate, într-o perioadă

dată, prin participarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea tuturor agenţilor naţionali.
PNB este valoarea bunurilor finale. În acest fel are loc evitarea dublei impuneri: se doreşte evitarea includerii în PNB atât a preţului complet a unui automobil, cât şi valorii cauciucurilor vândute producătorului pentru a fi asamblate la maşină. Aceste componente se numesc bunuri intermediare, iar valoarea lor (consumul intermediar) nu e inclusă în PNB.
În practică, dubla impunere este evitată prin utilizarea valorii adăugate: în fiecare stadiu al producţiei se ia în considerare, ca parte a PNB, doar valoarea adăugată bunului în stadiul respectiv. Suma valorilor adăugate în fiecare stadiu de producţie va fi egală cu valoarea finală a bunului.

valoarea de piaţă a producţiei unei firme şi valoarea

factorilor de producţie cumpăraţi de la alte firme pentru realizarea acelei producţii. Valoarea pe care o firmă o adaugă prin activitatea ei la valoarea factorilor de producţie cumpăraţi de ea.
PNB constă în valoarea producţiei curente (realizată într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an); se exclud astfel tranzacţiile cu bunuri pre-existente.
Construirea unei locuinţe este parte a PNB, spre deosebire de comercializarea locuinţelor deja construite. PNB include taxele percepute de agenţiile imobiliare pentru vânzarea locuinţelor pre-existente: o astfel de agenţie prestează servicii curente, facilitând contractul dintrecumpărător şi vânzător, deci este normal ca această activitate să contribuie la PNB.
Evaluarea bunurilor se realizează la preţurile pieţei. Pentru anumite bunuri acestea includ taxe indirecte, cum ar fi taxele pe vânzări sau accizele, ceea ce înseamnă că preţurile bunurilor să nu fie totuna cu preţul primit de vânzătorul bunurilor respective. Preţul net, determinat ca diferenţă între preţul pieţei şi taxele indirecte, poartă şi denumirea de cost al  factorilor; acest preţ reprezintă suma ce revine factorilor de producţie ce au concurat la realizarea bunului.

la PNB şi PIB sunt considerate nu numai o

măsură a producţiei, dar şi un indicator de evaluare a bunăstării rezidenţilor unei ţări. Economiştii şi politicienii lasă să se creadă din discursurile lor că dacă PNB real creşte, bunăstarea economică se măreşte, de asemenea. Însă indicatorii macroeconomici de rezultate nu sunt nici pe departe măsuri perfecte ale producţiei şi bunăstării.
De ce?

valorile unor producţii sunt inexacte deoarece nu există pieţe

pentru aceste bunuri, adică nu există preţuri. Exemplele reprezentative includ:
serviciile guvernamentale (activităţile sectorului public, educaţie, sănătate publică etc.)
activităţile voluntare sau de natură casnică
timpul liber de care dispun indivizii
calitatea mediului natural
activităţile din economia subterană (De ce se desfășoară activități “la negru”?)
este dificil să se ia în considerare, în mod corect, îmbunătăţirea calităţii produselor nereflectată în creşterea valorii de piaţă a acestora. Este cazul computerelor a căror calitate s-a îmbunătăţit uimitor, în timp ce preţurile acestora au scăzut puternic.
unele activităţi, înregistrate ca părţi ale PNB, reprezintă de fapt un consum de resurse pentru prevenirea sau stoparea unor aspecte negative, cum ar fi criminalitatea, deteriorarea resurselor naturale sau protejarea mediului înconjurător, activităţi care nu produc valoare adăugată netă.
datorită imposibilităţii evaluării utilităţii sunt excluse din calcului PNB activităţi precum tranzacţii financiare pure (vânzări-cumpărări de acţiuni), vânzările la mâna a doua, donaţiile; totuşi, din perspectiva teoriei schimburilor, asemenea activităţi sporesc bunăstarea tuturor părţilor angajate în efectuarea lor, altfel producerea acestora n-ar mai fi avut loc.

între PNB şi amortizarea capitalului
PNN nu include valoarea producţiei

păstrate pentru menţinerea capacităţii productive a economiei, adică deprecierea sau uzura stocului existent de capital. De exemplu, rezerva pentru depreciere se ridică în cazul SUA la circa 11% din PNB. Astfel, PNN oferă o apreciere mai bună aproducţiei naţionale: un consum sporit de capital, la acelaşi nivel al PNN, ceea ce ar echivala cu un nivel superior al PNB, este de fapt o situaţie indezirabilă.

PNN şi taxele şi impozitele indirecte. VN aproximează veniturile

factorilor de producţie la nivelul unei ţări (salarii, rente, dobânzi nete, profituri) obţinute de agenţii economici naţionali.
Venitul personal disponibil (VD) este calculat ca diferenţă între venitul personal şi taxele asupra venitului personal.
VD = VN + transferuri – taxe asupra venitului personal.
Venitul disponibil este de fapt venitul de care indivizii dispun în final, care se transformă în consum şi economii.

pentru achiziţionarea de bunuri economice. Cheltuielile pentru consum reprezintă

cea mai importantă componentă înstructura cererii. Consumul include cheltuieli cu bunuri alimentare, îmbrăcăminte, servicii, cât şicu achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (cum ar fi automobilele) – cheltuieli ce arputea fi privite mai degrabă ca investiţii, decât consum.
Cheltuielile guvernamentale - cheltuielile publice, cu apărarea naţională, cu întreţinerea drumurilor, cu plata salariilor angajaţilor guvernamentali etc. Acestea desemnează achiziţiile guvernamentale de bunuri economice care împreună cu transferurile desemnează cheltuielile guvernamentale totale. Transferurile guvernamentale nu sunt incluse în calcului PIB.
Investiţiile - orice activitate curentă ce contribuie la creşterea capacităţii viitoare de producţie a economiei, prin intermediul investiţiilor fizice şi celor cunoscute sub denumirea de investiţii în capitalul uman. Clasificarea în cheltuieli cu achiziţionarea bunurilor de consum şi a celor de investiţii rămâne în mare măsură o problemă de convenţie. În ciuda existenţei unor cazuri oarecum discutabile, investiţiile sunt asociate adaosurilor aduse stocului de capital. Acestea sunt investiţiile nete. Dacă se adaugă acestora investiţiile de înlocuire (amortizarea destinată menţinerii stocului de capital existent) se obţin investiţiile brute.
Ib = In + A
Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri sau, altfel spus, soldulbalanţei comerciale, fiind o componentă a cererii totale pentru producţia indigenă. Exporturile reprezintă o cerere externă faţă de producţia internă. Când un menaj, o întreprindere sau guvernul cumpără un produs din străinătate, exportul net se reduce, însă aceasta nu înseamnă reducerea PIB-ului ci doar modificarea structurii acestuia.

indicator valoric - modificarea lui poate fi determinată şi

de evoluţia preţurilor, nu numai de cea a producţiei fizice.
Eliminarea efectului perturbator al preţurilor asupra comparaţiilor între indicatorii rezultativi necesită exprimarea acestora în termeni nominali şi reali.
PIB nominal exprimă valoarea producţiei dintr-o anumită perioadă în preţurile perioadei respective, adică în preţurile curente ale perioadei de calcul. PIB real reflectă modificarea producţiei fizice din economie prin exprimarea bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri constante sau comparabile.
Când economiştii vorbesc despre PIB, cel mai adesea analizele se referă la PIB real. De asemenea, atunci când se vorbeşte de măsurarea creşterii economice, analizele iau în considerare ratele de variaţie a PIB-ului real.

a doi ani diferiţi, PIB nominal se deflaţionează, adică

se corijează prin împărţirea nivelului lui din anul curent cu indicele general al preţurilor care exprimă evoluţia preţurilor între anul de bază şi anul curent.


Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă indicatorul numit deflatorul PIB. Deflatorul este o măsură a inflaţiei pentru perioada care începe cu anul de bază (anul ale cărui preţuri se folosesc în determinarea PIB real) şi se încheie cu anul curent. Întrucât calcularea deflatorului implică toate bunurile produse într-o economie, el reprezintă un indice al preţurilor cu bază largă.
Deflatorul PIB este unul din cele două instrumente utilizate în mod curent pentru aprecierea evoluţiei preţurilor, alături de indicele preţurilor de consum.

unui coş de bunuri şi servicii reprezentativ pentru cheltuielile

efectuate de o gospodărie tipică.
De ce s-a inventat?
Spre ex., pentru a putea compara salariile de acum 10 ani cu cele din prezent, trebuie să găsim un mijloc de a transforma sumele de bani disponibile la momente diferite în putere de cumpărare, ceea ce înseamnă aducerea acestora la acelaşi numitor.
Cum se calculează?

economie elementară încare „coşul de consum” nu conţine decât

două produse: mere şi portocale.
Etapa 1. Determinarea compoziţiei coşului de consum, adică stabilirea bunurilor şi a cantităţilor cu care acestea intră în coşul de consum. Exemplu: 4 mere şi 2 portocale.
Etapa 2. Culegerea preţurilor bunurilor
Etapa 3. Calcularea costului coşului de bunuri
Etapa 4. Alegerea anului de referinţă şi calculul IPC
Etapa 5. Calculul ratei inflaţiei (măsurarea inflaţiei este scopul final)

2 3 4 5

un grup de bunuri şi servicii mult mai mare

decât cel utilizat în calculul IPC;
IPC măsoară evoluţia preţurilor unui coş dat de bunuri, acelaşi în fiecare an (ceea ce nu este cazul pentru deflator);
IPC include şi preţurile produselor importate, în timp ce deflatorul include doar preţurile bunurilor produse în interiorul ţării.

anumită perioadă (exprimată procentual).
Rata creşterii economice este dată în

principal de rata creşterii PIB real.
Rata şomajului reprezintă proporţia populaţiei care, aptă fiind de muncă şi în căutarea unei slujbe, nu poate găsi de lucru într-o anumită perioadă.

0,5% pentru fiecare procent de creştere a PIB peste

o rată a trendului de 2,25%.
Δu = -0,5 (ry – 2,25)

Din comparaţiile efectuate între modificările PIB, şomaj şi rata inflaţiei s-a constatat că în general reducerea ratei şomajului conduce la creşterea ratei inflaţiei. Această relaţie dintre şomaj şi inflaţie este evidenţiată de curba Phillips.

PIB-ul real pentru a reprezenta cantitatea totală de bunuri(Q)

şi deflatorul PIB pentru a reprezenta preţul mediu al acestor bunuri (P). Vom putea reprezenta grafic o curbă a ofertei agregate şi una a cererii agregate.
În realitate, economiştii nu sunt preocupaţi în principal de nivelul absolut pe care îl au Q şi P, ci mai degrabă de modificările procentuale ale acestora. Astfel, în figura următoare am reprezentat pe coordonatele graficului dinamica procentuală a nivelului preţurilor (pe ordonată) şi dinamica procentuală a nivelului PIB-ului real.

la nivelul cererii sau ofertei agregate evidenţiază evoluţiile acestei

economii. Astfel, manifestarea inflaţiei şi producerea recesiunii ar fi consecinţele unor şocuri în oferta agregată: acestea se produc simultan atunci când curba ofertei agregate se deplasează spre stânga.
În condiţiile unei curbe a oferte agregate corespunzătoare ritmului maxim de creştere a PIB-ului real de care este capabilă economia în condiţiile existente (de exemplu, 3%), orice reducere a cererii agregate va cauza o recesiune şi orice creştere va produce inflaţie.
Aceste presupuneri sunt însă mult prea restrictive. Nu există o limită absolut strictă în ce priveşte ritmul potenţial de creştere a PIB. Numeroase abordări arată că o creştere mai rapidă (sau apropiată) a producţiei reale faţă de dinamica aferentă ocupării depline declanşează presiuni inflaţioniste. Caracteristicile de elasticitate ale ofertei şi cererii agregate fac ca impactul modificării uneia dintre ele să se repercuteze cu intensităţi diferite asupra dinamicii preţurilor sau output-ului real de echilibru.

mai important rol. Dedus din sfera analizei microeconomice, consumul

este corelat la scară macro printr-o funcţie a cărei variabilă definitorie este venitul.
C= f(Y),
unde C=consum şi Y=venit.
Consumul este format din doua componente: C = Ca + c’Y

Ca - consumul autonom = acel nivel al consumului ce nu depinde de marimea ori dinamica venitului; se manifestă chiar şi atunci când presupunem că venitul ar fi zero şi are natura unui consum de subtistenţă.
c’Y - consumul indus = acel nivel al consumului indus de mărimea şi dinamica venitului. Modul în care o modificare a venitului se transformă într-o modificare a consumului este descris prin variabila c’, înclinaţia marginală spre consum.

C = Y – (Ca + c’Y) = -

Ca + (1-c’)Y = - Ca + s’Y
s’ se numeşte înclinaţie marginală spre economisire şi arată cum se modifică economiile la modificarea cu o unitate a venitului.
c’ + s’ = 1

acesteia, unii economişti sunt depărere ca munca este „mai

mult decât o marfă”. Această abordare caută să înscrie analiza muncii dincolo de sfera raţionamentelor economice, luând în considerare faptul că factorul muncă este reprezentat de oameni, iar oamenii nu pot fi asociaţi mărfurilor. 
În realitate, munca este o marfă la fel ca oricare alta, iar serviciile profesionale, şi nu oamenii, sunt cele ce se tranzacţionează pe piaţă în schimbul unui preţ numit salariu. Iar formarea acestui preţ al muncii se bazează pe aceeaşi logică economică ce descrie formarea oricărui alt preţ în economia de piaţă.

valoarea productivităţii marginale a muncii (WmgL). Întreprinzătorul va fi dispus

să-şi remunereze angajaţii până la nivelul valoric al productivităţiimarginale generate de fiecare dintre aceştia. Dacă un întreprinzător ar plăti salarii mai mari decât nivelul productivităţii marginale, acest lucru ar afecta în sens negativ rentabilitatea afacerii respective. De asemenea, la un nivel mai ridicat al salariilor vor fi mai multe persoane interesate să muncească în domeniul respectiv, ceea ce va duce ca creşterea ofertei de muncă şi la scăderea salariilor în acel domeniu.
Limita minimă a remunerării factorului muncă e reprezentată de acel nivel al salariului pe care posesorul forţei de muncă l-ar putea obţine în cea mai bună alternativă disponibilă.
De ce aceste limite? Acestea sunt raţionamentele prin care economiştii arată că salariul depinde , pe de o parte, de productivitatea marginală a muncii şi, pe de altă parte, de raportul cerere-ofertă ce există pe piaţa muncii.

muncă şi nici o mărime universală a salariului. Spunem

căpiaţa muncii este segmentată, ca ea conţine în realitate tot atâtea pieţe câte calificări şi profesii există în economia respectivă. Bineînţeles, în funcţie de profunzimea specializării profesionale, toate aceste segmente ale pieţei muncii ajung la un moment dat să se întrepătrundă.
Existenţa unui salariu mai atractiv in domeniul A poate antrena o deplasare a forţei de muncă dinspre celelalte domenii către acel domeniu; acelaşi raţionament este valabil şi atunci când ne referimla pieţele muncii de la nivel naţional, în situaţia în care deplasarea forţei de muncă dintr-o ţară în alta ar fi una absolut liberă şi s-ar înfăptui pe criterii absolut economice.
Oferta de muncă se referă la numărul de locuri de muncă existente într-o economie. Astfel, dacă la baza ofertei de muncă un factor important este cel demografic, la baza cererii demuncă un factor important ţine de dezvoltarea economică, respectiv de capacitatea de creare alocurilor de muncă într-o economie.
Oferta de muncă = Cererea de locuri de muncă
Cererea de muncă = Oferta de locuri de muncă

o cantitate limitată de energie pe care o poate

cheltui, iar fiecare unitate de muncă poate produce numai un efect limitat. În caz contrar,munca nu ar fi limitată, ci abundentă, nu ar fi considerată un mijloc pentru îndepărtarea neplăcerilor şi nu ar trebui economisită, ca orice alt bun economic. Analizată la nivel individual, oferta de muncă dezvăluie raţionamentul prin care ofertanţii îşi dimensionează optimal timpul de muncă:
T = L + l,
unde T=timp total, L= timp muncă, l=timp liber.
Timpul de muncă se referă la perioada de timp pe care individul o alocă activităţilor desfăşurate cu scopul obţinerii de câştiguri monetare, iar timpul liber este perioada de timp pe care individul o consacră unor acţiuni care nu sunt motivate de dorinţa unor câştiguri monetare. Oamenii muncesc atunci când consideră că valoarea produsului muncii este superioară scăderii de satisfacţie datorate reducerii timpului liber.
Alegerea pe care orice persoană o efectuează între timpul de muncă şi timpul liber este analizată prin intermediul a două concepte: efectul de substituţie şi efectul de venit.

substituţie reflectă dorinţa indivizilor de a înlocui o parte

mai mare sau mai mică a timpului lor liber prin muncă, motivaţia fiind aceea a dorinţei de obţinere a unui câştig suplimentar. În aceste condiţii are loc creşterea ofertei individuale de muncă.
 Pe măsura creşterii nivelului salarial, va creşte şi timpul de muncă atâta vreme cât oamenii consideră mai importante câştigurile salariale suplimentare decât satisfacţia la care au renunţat ca efect al reducerii timpului liber.
Efectul de substituţie dintre timpul de muncă şi timpul liber nu acţionează permanent. De la un anumit nivel salarial, individul va ajunge să considere că sunt mai importante beneficiile timpului liber decât câştigurile salariale suplimentare, moment în care substituţia seproduce în sens invers. Numim efect de venit înlocuirea unei părţi a timpului de muncă prin timp liber.

sunt mai pline de confuzie decât aspectele monetare. La

tot pasul întâlnim polemici acerbe: În ce măsură şi când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? Care sunt funcţiile adecvate pecare trebuie să le îndeplinească banca centrală şi de ce? Care este masa monetară optimă de care are nevoie sistemul economic? Care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară? Cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual?
Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate
Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie complexe şi pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară efectuării evaluărilor relative a factorilor de producţie şi bunurilor economice.

în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile şi serviciile

care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul unei unităţi monetare. În consecinţă,„preţul” sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Preţul banilor depinde într-o relaţie invers proporţională de preţurile bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi invers.
Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:
PCB = 1/P,
 unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul preţurilor bunurilor

monetare. Curba cererii de bani (Cb) este descrescătoare în

raport depreţul banilor (PCB), care este reprezentat pe ordonata graficului.
Abscisa indică stocul monetar existent în economie, M fiind masa bănească ce poate fi utilizată pentru derularea tranzacţiilor. Stocul monetar şi cererea de bani determină nivelul de echilibru al preţuluibanilor (PCBe).
De exemplu, dacă valoarea banilor este superioară PBCe, oamenii îşi vor diminua deţinerile de bani, ceea ce va intensifica „vânzarea” banilor, creşterea preţurilor bunurilor şi scăderea valorii banilor. Evoluţia se manifestă până când are loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor.
Teoria cantitativă a banilor - cantitatea de monedă disponibilă în economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este modificarea preţurilor şi a valorii banilor (PCB).

a potențialului productiv al economiei
Rata de creștere economică =

procentul de creștere anuală a PIB real
Factori: cantitatea de muncă, cantitatea de capital, progres tehnic
Există diferențe importante între țări privind ratele de creștere economică
Nivelul de trai depinde, în mod semnificativ, de creșterea economică
Convergența = procesul de apropiere între țări în ceea ce privește nivelul de trai

Germania
Sursa datelor: World Economic Outlook Database, FMI, Aprilie

2015

ultimii 10 de ani

lung
Rata de economisire
Rata de creștere a populației
Progresul tehnic

ale producției agregate
Privesc activitatea economică de ansamblu, deși unele

sectoare sunt mai puțin afectate decât altele
Fazele ciclului: expansiunea și recesiunea
Sunt angrenate toate aspectele vieții economice și social: educația, sănătatea, ordinea publică etc.
Sunt recurente, dar nu periodice
Sunt persistente, adică durează de la un an la zece sau mai mulți ani
Sunt cauzate de factori monetari, economici sau psihologici

2014